Azi mi-am dat seama ce vreau să fiu în viața asta. Pe lângă mult râvnita categorie turist sau fata lu’ tata, azi m-am decis. Vreau să ajung un crocodil (așa eram alintată de mică) care să schimbe viața altora, sau care să nu plece de pe mapamond fară să lase o urmă.
Îmi place pe bănci străine că ești fascinat de ce se întamplă cu tine, și cum te transformi și cum absorbi informațiile de la niște entități ce sunt precum Cutia Pandorei. Dar ca azi, parcă nu a fost niciodata!
Sală mică, 15 minute până începe cursul, sala semi-goală. 15 minute mai târziu se stătea cu scaunele în ușă și pe coridor. Proful nu promitea mare lucru la prima vedere, iar eu cu neuronul meu încă în vacanță mă minunam ce vine lumea ca la pomul lăudat. 10 minute au mai trecut și am fost fermecată. Un EL cu voce joasă, pe la 50 de ani, se prezintă și după un lung CV în care intrau membru în Parlamentul European (și să nu ne fie rușine cu cine ne reprezintă pe noi), strateg pentru Banca Mondială și muuuulte alte denumiri sofisticate începe cursul. Politici de dezvoltare în traducere liberă. Nimic interesant din nume. Cele aproximativ două ore au fost ca serile din copilărie în care bunica îmi spunea povești cu prințese, la care nu mișcam să văd ce face balaurul cel rău. Și vă spun nu mai sunt ce am fost o dată….pot spune că am început de ADHD când vine vorba de facultate. Astăzi am stat 2 ore și am ascultat o poveste de oameni mari și abia aștept să vină saptamâna următoare să aflu continuarea. Și mă uitam în jur cum zeci de tineri stăteau ca în jurul unei zâne bune și nu mișcau. Pentru mine a fost un fenomen acest om care prin puterea cuvântului și a experienței sale te face să îți iubești săptămâna și viața.
Nu vreau să fiu interpretată greșit, îmi iubesc țara, însă m-aș întoarce doar în clipa în care o să revină și la noi în fața amfiteatrelor, vrăjitorii pe care i-au avut părinții noștri.
